Ingeri si banjouri

Ingeri si banjouri

By Feminina 0 Comment noiembrie 17, 2018

DE NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU

De la debutul cu volumul de versuri Insula, în 1973, Nicolae Grigore Mărăşanu a avut o ritmicitate editorială rezonabilă şi cu atât mai valoroas’ în condiţiile de cenuşăreasă ale tirajelor literaturii lirice de până la Revoluţia din Decembrie 1989.

După căderea dictaturii ideologice şi a cenzurii editoriale, când oricine poate publica orice, pe fondul unei inflaţii tipografice, Nicolae Grigore Mărăşanu a avut răbdarea şi decenţa să-şi cristalizeze crezul liric şi să publice, după o pauză de peste 12 ani, la Editura Eminescu, în colecţia Amphon, cartea sa de căpătâi Ingeri şi banjouri.

Volumul de poeme şi balade culte este organizat cu rigoarea juristului, a omului de lege (poetul a fost expert parlamentar, şeful unui barou de avocaţi în Bucureşti) şi cu eleganţa artistului care nu se grăbeşte, pentru că nu mai are nevoie să convingă, ci doar să-şi consolideze demersul liric. Din cărbunele brut al cuvintelor, poetul a încercat şi a

obţinut prin şlefuire metaforică doar scânteierile de diamant de multe şi grele karate lingvistice, semantice, stilistice. Sub aspect tematic, N.G. Mărăşanu se alătură lui Panait Istrati şi Fănuş Neagu, fascinaţi şi ei de lumea inconfundabilă a Dunării, a spaţiului geografic şi istoric brăilean.

Născut în Balta Brăilei, la Măraşu, poetul s-a păstrat constant tematic în universul mirific, legendar, mitologic al Brăilei şi al Dunării de Jos cu lumea ei de pescari, haiduci, lipoveni şi paşale…, dar registrul liric s-a nuanţat, a câştigat în tehnica prozodiei şi s-a potenţat metaforic, stilistic.

Volumul de poeme Îngeri şi banjouri se întoarce tematic spre locuri şi realităţi, pe care poetul le percepe din perspectivă livrescă, direcţionată spre sau dinspre folclor, mituri, istorie şi lecturi elegant digerate. Poemele şi baladele lui Mărăşanu sugerează plastic, în spaţii ancestrale, o atmosferă sălbatică, de necontrolat, cu legi proprii, dar şi cu o lume cosmopolită, un amestec pestriţ de naţionalităţi, care confereau Brăilei din secol XIX şi început de secol XX o personalitate cu totul ieşită din comun, o atmosferă tipică de interferenţe etnice, un halou inedit rezultat dintr-o alchimie bizară de Orient şi Occident. Poezia sa s-a cristalizat stilistic pe acest registru liric, asemănător fenomenului muzical al unor variaţiuni pe aceeaşi temă şi a crescut într-un tempo artistic, valoric, de la pianissimo până la forte, ca în construcţia melodică a celebrului Bolero de Maurice Ravel.

Un motiv poetic de la periferia moralei şi a convenienţelor ipocrite… La noi la Brăila,/La tanti Elvira,/Se vinde amorul/Cu kila…/, ar fi riscat un blam pentru poet, dar, la fel ca Tudor Arghezi, Nicolae Grigore Mărăşanu a făcut să iasă frumuseţi şi parfumuri noi din Flori de mucigai.

Eroticul capătă în Îngeri şi banjouri dimensiuni ăi valenţe inedite, nu atât prin intensitatea şi pitorescul sentimentului, cât prin violenţa verbului sau a unui lexic cu modulaţii argotice uneori, regionale sau arhaice alteori, ca în Cântec de ţigan: De ne mai… Tumba-mi taie beregata/Cu şişul bont. Beli-l-ar dracii toţi,/Mişto ar fi să-mi strige: Bre, ia fata,/Că ai împins la ea de opt nepoţi ţi-l apropie pe Nicolae Grigore Mărăşanu de Miron Radu Paraschivescu, cu ale sale Cântece ţigăneşti: Şoldurile ei, prin deşte/Îmi scăpau, să zici că-i peşte/: şoldurile mici, de fată mare, când de foc, când de răcoare, sau Terente şi Titina fugiră cu maşina/În noaptea fără lună/Şi totul merse strună.

Atmosfera de epocă, misterioasă, terifiantă uneori, desuetă, mai ales, o lume de mult apusă, cu turci, paşale şi Kire Kiraline, cu Elvire şi cu lipoveni-pescari întregesc lyric spectacolul iubirii, dar şi al EU-lui vulcanic, neîngenunchiat, tehnic, de nestăpânit. Cu Terente (balada ultimului haiduc din Balta Brăilei), dar şi cu alte balade, poetul se apropie de Francois Villon, bardul francez al Evului Mediu, european, dar niciuna dintre trimiterile şi paralelele de mai înainte nu ştirbesc cu nimic originalitatea, stilul inconfundabil al unei lirici, care-l definesc pe Nicolae Grigore Mărăşanu ca un trubadur cu totul modern. Eu sunt François, ăsta-i cusurul,/De la Paris, de prinprejurul/Acum va şti, legat cu şnurul/Grumazul meu, cât trage…, se definea cu umor François Villon şi… De cinci ani, Elviră, zac în puşcărie,/Am sucit bont şişul într-un turc bogat/Hoţii din pârnaie zâc că-i băşcălie/Că la zdup trei fâţe sparte m-au băgat, Începe un Cântec disperat al lui N. G. Mărăşanu.

Discursul liric este organizat în strofe savant elaborate, cu rimă împerechiată, încrucişată sau chiar monorimă în stil popular, cu o topică în afara regulilor de gramatică tradiţională, viguroasă: Sâni nebuni zbăteau în bluza largă/Trupul nurliu, ţipar unduitor/ Din lac veneai, când buba rea: să spargă/Au stins-o-n port, pe patul plutitor.

Întregul volum, structurat pe patru cicluri poetice, cu titluri cu semnificaţie matematică şi cu subtitluri, în paranteză, nuanţate liric, îmbină rigoarea şi disciplina juristului cu neglijenţa studiată a poetului orgolios şi nonşalant care este Nicolae Grigore Mărăşanu.

Add Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *