La capat de drum

La capat de drum

By Feminina 0 Comment februarie 11, 2017

Dacă am cunoaște momentul plecării din această lume, oare cum am reacționa? Am adopta o altă atitudine, am privi altfel lucrurile, și mai ales, oamenii, ne-am schimba modul de gândire sau am deveni, instantaneu, așa cum nu am fost niciodată?

Perspectiva detașării celor două componente ale ființei umane diferă, de la individ la individ, în funcție de educație, cunoaștere, intelect, societate etc. Din punct de vedere creștin ortodox, viața după moarte reprezintă consecința faptelor noastre, ale cuvintelor și gândurilor laolaltă. Omul este ceea ce gândește și face. Cunoașterea nu are limite, iar individul o explorează până dincolo de limite. Îi este îngăduit să gândească, să facă anumite conexiuni, să experimenteze. Ființa umană însăși este un mister, ca să nu mai vorbim despre întregul Univers.

Mulți oameni de știință încearcă să aducă argumente pentru susținerea ideii că după moarte omul continuă să trăiască. Și cum foarte multe persoane nu acceptă această teorie fără dovezi, se încearcă neîncetat găsirea acestora. Probabil că dorința de a trăi veșnic a răsărit dintr-o oarecare teamă de neant. Omul nu acceptă cu ușurință ideea că va trebui să părăsească această lume mai deveme sau mai târziu. Își trăiește viața așa cum vrea, se implică în multe acțiuni, doar să-și distragă atenția de la gândul morții. În timpul copilăriei, individul este copleșit de latura ludică a existenței, astfel încât nu poate percepe această idee a detașării sufletului de trup. În adolescență, atenția sa este canalizată asupra nenumăratelor plăceri ale vieții și a făuririi unui viitor profesional. Mai târziu, el dorește să-și întemeieze o familie și astfel rămâne ancorat în cotidian, fiind preocupat de bunăstarea membrilor acesteia, de fericirea și de îndeplinirea anumitor vise materiale.

După vârsta de 40-50 de ani, când forțele fizice încep să scadă, și intervin neputințele trupești, omul își amintește că este efemer în acest spațiu. Dintr-o dată se trezește parcă din ignoranță, privind cum totul în jurul său se degradează. Chiar dacă a trăit într-un echilibru perfect cu sine, cu natura și cu ceilalți oameni, el nu poate trăi veșnic pe pământ. Trupul îmbătrânește, devenind o povară greu de suportat, lâsând urme evidente pe chip, care-i amintesc de trecerea sa prin viață. Drumul se îngustează, pașii sunt tot mai înceți, deși gândurile rămân la fel de zburdalnice, iar pe față apare când și când un zâmbet, cauzat de vederea celor dragi, de împlinirile acestora, de frumusețea nepieritoare a naturii. O umbră îi întunecă privirea, iar tristețea coboară ușor pe chip, pe umeri și în glas. De ce e omul bătrân atât de sobru? Pentru că el conștientizează plecarea sa iminentă de aici, despărțirea de persoanele dragi, de locurile minunate în care a trăit. Bucuria îl părăsește treptat și devine singur cu el însuși. Nu poate acuza pe nimeni pentru starea aceasta. Și alții au pățit la fel. A privit cum zilele lor se micșorează, cum vocea își pierde tonalitatea, cum mâinile începeau să tremure, iar picioarele se arcuiau neascultătoare. Acum a sosit timpul ca el să treacă prin aceeași experiență, dar oare cum e să nu mai fii? Cum este clipa în care nimeni nu mai aude vocea ta stinsă, iar ochii refuză să mai privească? Nu știe, dar curând va afla.

Ne este dat să interacționăm cu semenii noștri, să ne bucurăm împreună cu ei, dar peste pragul vieții trecem singuri. O clipă sau două și totul se schimbă. Fiecare își imaginează drumul către altă dimensiune într-un anumit fel. Poate atunci vom primi toată liniștea pe care ne-am dorit-o întreaga viață.

Add Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *