O CARTE TULBURĂTOARE, SAU RAPORTUL CERERE – OFERTĂ

O CARTE TULBURĂTOARE, SAU RAPORTUL CERERE – OFERTĂ

By Feminina 0 Comment octombrie 25, 2018

CÂINELE OM, DE DANIEL DINCĂ

Nicicând nu am vizat/visat să devin şi comentator de carte, şi cu atât mai puţin al uneia pentru cei mici, dar m-a ademenit faptul că o apariţie de felul acesta este deja la a patra ediţie, cu un ultim tiraj de 13.000 exemplare (aveam să aflu ulterior că tirajul ediţiei a IV-a a depăşit de mult 20.000 exemplare şi se pregăteşte ediţia a V-a). Câţi dintre noi am atins performanţa măcar a unei reeditări, chiar în cinci sute sau o mie?

Dar orice urmă de surprindere şi amicală invidie m-a părăsit când am constatat că această carte e fără vârstă discriminatorie, că o degustă orice adult sensibil, cu o participare intensă până la lacrimi, aşa cum chiar mi s-a şi întâmplat. De fapt, comentariul meu l-aş mai fi putut intitula fericit şi altfel: Daniel Dincă sau o dragoste pe viaţă pentru lumea animalelor, ori altfel, potrivit candorii unor adulţi şi deopotrivă copii.

Câinele om, al surprinzătorului Daniel Dincă, era şi el un câine-copil, care tot exersându-şi olfacţia, s-a rătăcit cumplit şi disperat. El îşi striga mereu mama, dar câinii prea câini îi răspundeau în batjocură, că de prost ce e s-ar fi rătăcit. Abia mai târziu, prozatorul, spre a menţine tensiunea rătăcirii, plasează în text şi motivaţia ei: Se jucase în curte cu fraţii lui, de-a vânătoarea, şi tot căutând locuri cât mai îndepărtate, în care să se ascundă, găsise o spărtură în gard, şi prin ea ieşise în drum. Autorul încă mai plusează întru încărcătura candorii canine, cum că eroul lui niciodată nu mai cunoscuse atâta depărtare…şi pornise pe lângă garduri, să vadă cum arată capătul pământului, în timp ce câţiva boldei îl înjuraseră printre ulucile unor garduri, dar nici de ei nu îi era frică… pentru că nu trebuia decât o dată să strige, şi mămica lui ar fi venit să-l apere.

După ce CÂINELE OM-ul Milică se aciuase acum în curtea unui gospodar, acolo începeau umilinţele la care îl supuneau ceilalţi câini, care nu i-au lăsat şi lui o coajă de pâine. Îl sfâşia dorul de mama lui, care l-ar fi mângâiat şi i-ar fi lins lacrimile cu tot dragul din lume.

Tratamentul neomenos al celorlalţi câini continuă încă multe zile, pe marginea naivităţii Câinelui Milică, victimă acum a invidiei colective, rod al prea-toleranţei stăpânului casei. Dar ei nu aveau altă cale de a-l descuraja pe intrus, decât să-i facă viaţa cât mai grea: ba, că e prost şi nu ştie că nişte cârnaţi nu pot creşte în copac şi nici în castron, ba, că are purici, atunci când se scărpina şi el câineşte, ba, că are râie, ba, altul, că are căpuşe sau că e răcit, după felul cum respiră şi că are nasul cald şi uscat sau că are o infecţie în sânge, că are limbrici, că e tebecist. Era de fapt un război psihic, unul din cele care chiar pot îmbolnăvi pe cineva prin sugestie. După câte auzise, Milică se ridică şi parcă se miră că poate să mai stea în picioare. Dar, Câinele Om îşi aminti repede că mama lui nu-i spusese vreodată că ar fi bolnav. Nici stăpânii… Dacă nu i-ar fi fost foame, şi mai ales dor de casa pierdută, ar fi spus că se simte mai bine ca oricând.

Lecturând această carte, se poate remarca din plin că prozatorul Daniel Dincă are un talent narativ cuceritor, care te poate deturna oricând de pe drumul firesc al vârstelor, pe un itinerar retro, tonificându-ţi sufletul, recuperându-ţi viitorul şi primenindu-ţi sentimentele în trăiri de înaltă intensitate, cel puţin până la revenirea în clipa detentei, în trecutul pe care n-ai mai avut niciodată răgazul să-l evoci, să-l prizezi, ca pe o aromă uitată.

Autenticitatea şi cunoaşterea directă sau intuitivă a psihologiei animalelor, (personal, n-am ştiut multă vreme că această disciplină există chiar ca specializare – M. Beniuc, poetul de curte roşie era chiar un asemenea specialist), întrece orice niveluri standard, pe care autorul le fructifică admirabil în tot felul de ipostaze create inter-relaţional, ca într-o fermă a animalelor, (nici o aluzie la Orwel!). Intrigile, conflictele, invidiile, prieteniile, bucuriile şi tristeţile în care omul are doar o apariţie pasageră, intenţionat disproporţionată ca pondere în desfăşurarea epică a artei prozastice a acestui înzestrat autor, reprezintă un mare atu al cărţii în discuţie.

Un câine-om ca Milică, într-un mod atât de firesc intră în relaţie cu toate orătăniile curţii, poate doar cu excepţia unui muşuroi de furnici din fundul grădinii, care, presupun eu că i-a scăpat! Încolo, cu toată menajeria gospodarului: cu motanul Viliam, (Bă, Viliame, bă!…, i se adresează câinele la un moment dat), cu porcul Gică, cu cocoşul, cu mistreţul din pădure… Dar iată că şi relaţia om – animal apare din când în când, însă nu la rangul cel mai înalt, ci la unul de nepot al stăpânului, derivat, indirect, relaţie preluată tot într-un dialog intra-animalier: Aici ai tot ce-ţi trebuie (îi spune motanul), noi ţinem unul la altul şi, pe deasupra eşti prieten la cataramă cu nepotul stăpânului. Ce vrei mai mult?!. Şi tot acesta continuă analitic şi copleşitor: …Dar una e să-ţi arunce dumicatul din obligaţie, fără să te privească, alta e să-ţi dea o coajă uscată de pâine, dar cu drag (pasaj extraordinar!).

E lesne (totuşi cu talent) să creezi caractere şi situaţii de natură conflictuală sau afectivă după o experienţă de viaţă, poate chiar livrescă; dar ca să investighezi ori să imaginezi convivitatea relaţională inter-animalieră sau umano-animalieră într-o manieră credibilă, de un firesc bine strunit, ferit de facil, ridicol şi artificios, e un merit pe care rar îl atribuim unui scriitor al genului. Lui Daniel Dincă, iată că îi reuşeşte admirabil! Personal, consider că prozatorul ar lăsa în gol o seamă de copii atunci când ei ar căuta cu pasiune acestă carte şi nu ar găsi-o. Mai cred că orice interpret al acesteia ar fi depăşit în a-şi susţine argumentele în favoarea scrisului şi a scriitorului în discuţie, doar din cauza abundenţei potenţial-argumentale şi a capitalului emoţional tot mai crescător către finalul cărţii, punct culminant ce-ţi umezeşte ochii şi care îţi reanimează sentimentele disipate dinspre copilărie către vârstele sociale, precoce sau hiperadulte.

Add Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *