Un interviu cat se poate de interesant

Un interviu cat se poate de interesant

By Feminina 0 Comment decembrie 18, 2017

George Apostoiu, ce zici de un interviu? Sunt tentat să te întreb mai întâi câte ceva despre cariera ta de diplomat. Eu ştiu destule dar aş vrea să le ofer cititorilor o sumă de informaţii despre colaboratorii revistei noastre ZEIT.

Mulţumesc pentru idee. Aş prefera un dialog mai degrabă decât un interviu. Ne cunoaştem foarte bine de pe băncile facultăţii. Ne leagă nu numai un trecut ci şi o veche prietenie.

Bine, fie şi un dialog. Cum ai ajuns în diplomaţie?

Intrarea mea în diplomaţie a fost întâmplătoare, ca să nu spun surprinzătoare. Studiile îmi permiteau să urmez o carieră didactică, chiar universitară, şi puţin a lipsit să nu ajung, după terminarea facultăţii, la Universităţile din Sibiu sau Timişoara. S-a întâmplat, însă, altfel.

Să nu-mi spui că regreţi!

Într-un anume fel regret. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Nu mi-a displăcut să cunosc lumea. La începutul deceniului şase, Ministerul Afacerilor Externe iniţiase un proces de schimbare progresivă a corpului diplomatic pe care îmi place să-l numesc românizarea diplomaţiei. Pentru aceasta, autorităţile au hotărât înfiinţarea unui curs postuniversitar pe lângă Universitatea din Bucureşti pentru care erau selectaţi absolvenţi de la facultăţile cu studii compatibile cu diplomaţia: de istorie, drept, filologie, economie. Am fost printre cei selecţionaţi. Vezi ce rol poate să aibă întâmplarea in viaţa unui om? Am şi scris despre această perioadă în volumul Un Talleyrand pentru România. În esenţă se urmărea pregătirea diplomaţiilor în ţară şi nu la Moscova. Spune mult, nu-i aşa?

Evident pentru unii, pentru alţii…

Ar trebui să fie sau să devină evident pentru cât mai mulţi. Este un moment important în viaţa românilor, un moment în care au reînviat conştiinţa şi orgoliul naţiunii noastre. De ce să nu se recunoască ceea ce este bun în fibra acestui popor şi care, în momentele de cumpănă, ne salvează?

Ce ai folosit din ceea ce ai învăţat la facultate? Şi noi, profesorii de română, cei care ne vedeam de cariera didactică, simţeam schimbarea, că ieşim din perioada proletcultistă, a realismului socialist, şi că trebuie să-i înţelegem altfel pe Eminescu sau pe Caragiale, să-i învăţăm pe Arghezi, Goga, Blaga şi să-i cam uităm pe Beniuc, Deşliu, Maria Banuş, Veronica Porumbacu.

Toţi eram chemaţi, cu anumită confuzie şi destulă prudenţă, să învăţăm altceva. De fapt, să revenim la noi înşine în condiţiile acelei dramatice rupturi cu tradiţia şi cultura noastră. Aveam să constatăm că acea schimbare nu era prea lesne de făcut. Important era să începem cumva. Istoria ne antrena subtil pe drumul deschiderii spre alte orizonturi decât cele pe care ni le impusese ocupaţia sovietică. Refacerea vocaţiei cu adevărat europene a României din vremea paşoptiştilor, a lui Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Kogălniceanu, a lui Titulescu era imperios necesară pentru succesul schimbării.

Cum ai perceput schimbarea?

S-a întâmplat – dacă a fost chiar o întâmplare – ca generaţia noastră să fie folosită la reaşezarea diplomaţiei româneşti pe temelia gândirii marelui diplomat Nicolae Titulescu. Recuperarea lui Titulescu nu a fost totală, dar a fost esenţială pentru revenirea la ideea de unitate naţională, de suveranitate şi independenţă care începea să revină în politica României. Franţa a fost ţara care a înţeles prima nevoia noastră şi ni s-a alăturat din nou, aşa cum a făcut-o în momentele noastre de cumpănă. Ca răspuns la întrebarea ta, am să evoc o întâmplare, căci ea spune într-un fel ceva despre acea reîntoarcere la noi înşine. La sfârşitul iernii din 1968, unora dintre noi, cei tineri pe atunci, ni s-a cerut să facem un studiu privind relaţiile României cu Franţa. Eu am făcut partea referitoare la dimensiunea culturală, alţi colegi s-au ocupat de relaţiile istorice, diplomatice, economice, de presă etc. Am coborât în arhivă, am lucrat direct pe documente care nu erau încă de circulaţie publică. Niciunul dintre noi nu ştiam că participăm la pregătirea documentarului pentru vizita preşedintelui Charles de Gaulle în România, care avea să se producă în 14-18 mai. O vizită care a dat curaj României să se exprime cu propria voce pe plan internaţional.

Cum te-ai exprimat în diplomaţie ca filolog? Cum era contactul cu lumea culturală? Ai putut scrie, ai putut publica?

De la început am intrat în Direcţia relaţiilor culturale. De fapt am făcut cursurile de diplomaţie în regim de fără frecvenţă. Ministerul avea nevoie de un filolog, aşa că am fost angajat direct iar examenele le-am dat ca student la… fără frecventă. Mi-ar fi plăcut să mai stau în amfiteatre încă doi ani de zile dar… Timp de trei decenii, cu unele întreruperi, m-am ocupat de difuzarea culturii româneşti în lume, mai ales prin intermediul cărţii. Mi-am găsit firesc locul şi nu am avut dificultăţi să intru în publicistică încă din 1967. Nu o publicistică politică, ci una culturală. În sensul strict al cuvântului, eu nu am fost niciodată un om politic. Statutul meu de consilier cultural m-a favorizat în toate împrejurările să rămân în contact cu lumea literară, cu scriitorii, cu artiştii.

În plus, eram fascinat de ceea ce făceam, pentru că, în acei ani propaganda culturală cum se mai numeşte, urmărea cunoaşterea culturii şi patrimoniului naţional şi nu avea derapaje politice sau oculte. Îmi aduc aminte de demersurile făcute în direcţia mea, la care am contribuit destul, pentru traducerea şi publicarea unor opere din literatura română. Când am fost ataşat cultural în Belgia am iniţiat, împreună cu Fănuş Neagu şi editorul Julien Veverberg, o colecţie de traduceri în limba neerlandeză (vorbită de flamanzii lui De Coster şi de olandezii lui Erasmus de Rotterdam), pe care am intitulat-o Biblioteca de literatură română. Cât am fost la Bruxelles au apărut romane de Rebreanu, Sadoveanu, Panait Istrati, Fănuş Neagu. Apoi neantul… Aş vrea să amintesc, în treacăt, şi de publicarea Antologiei de poezie românească contemporană în traducerea poetului şi hispanistului Darie Novăceanu, care a apărut, în 1988 la Buenos Aires, pentru care am făcut demersurile de fonduri în condiţii de mare dificultate. Între poeţii din antologie se aflau şi Ana Blandiana şi Mircea Dinescu.

Calitatea de ataşat cultural ţi-a înlesnit accesul spre cultura europeană, cea de orientare romanică, latină; există asemănări cu literatura şi cultura română, există spaţii care le apropie, spaţii care le despart?

În diplomaţie, din varii motive, nu am fost ceea ce francezii numesc un enfant gâté. Totuşi, am avut privilegiul să cunosc oarecum bine ce se întâmplă în cultura europeană chiar şi atunci când încă nu ieşisem în străinătate. Aveam acces la cărţi, la reviste, la publicaţii. Uneori mi se cerea să fac scurte recenzii, chiar şi pentru cărţile politice. A fost un excelent exerciţiu de analiză şi de sinteză care mi-a folosit în cariera mea publicistică, paralelă celei diplomatice. Nu am vrut să uit că am făcut Facultatea de Filologie, că am avut, ca şi tine, profesori pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Al. Rosetti, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu.

În 1968 am ajuns pentru prima dată la Paris, am făcut parte din delegaţia României la Conferinţa generală a UNESCO. Soseam în capitala Franţei când încă nu se stinsese definitiv mişcarea de revoltă iniţiată de studenţii de la Sorbona. Apoi, graţie intervenţiei lui Valentin Lipatti, în anul următor am avut o bursă tot la Paris. Am făcut o călătorie în Italia, am vizitat Roma, Florenţa, Milano. Contactul direct cu cultura franceză şi cea italiană a fost, evident, foarte profitabil. Există un spaţiu spiritual comun în care culturile neo-latine se exprimă diferit, cu siguranţă, dar cu o evidentă convergenţă. Mircea Eliade a publicat un studiu despre apropierea culturii româneşti de cea portugheză pornind de la cei doi poeţi naţionali, Eminescu şi Camoes. Anna de Noailles, Martha Bibescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, actriţa Elvira Popescu s-au integrat firesc în civilizaţia franceză pentru că veneau dintr-o cultură al cărui spirit era asemănător şi dispunea de acelaşi registru de sensibilitate şi rafinament. Cine citeşte Cronică de familie a lui Petru Dumitriu nu poate să nu fie obsedat de preferinţa scriitorului român pentru formula romanescă a lui Balzac. Suntem latini prin limba, spiritul şi caracterul nostru. Şi ne deosebim de lumea latină, nu o spun eu, prin întârzierea Orientului într-o anumită parte de creaţie şi mentalitate. Adică, noi putem să avem şi un Eugen Lovinescu şi un Ion Barbu, şi o Hortensia Papadat-Bengescu şi un FănuşNeagu ca să nu mai vorbim de opere de sinteză în care Occidentul şi Orientul se regăsesc în stări estetice desăvârşite, ca în cazul muzicii lui Enescu, sculpturii lui Brâncuşi, filosofiei lui Blaga. Este bine să vedem în această stare a culturii şi civilizaţiei româneşti capacitatea ei de asimilare, de evoluţie şi nu altceva.

Cum s-a născut Buongiorno Italia?

Ca diplomat, am fost reprezentantul României la FAO, cea mai mare dintre instituţiile specializate ale ONU care, din fericire pentru mine, îşi are sediul la Roma. Mai bine de patru ani treceam aproape zilnic prin Roma antică, prin Roma Renaşterii. Palatinul, forumurile romane, Via Sacra, Coloseumul, Domus Aurea, Pantheonul, piaţa şi basilica San Pietro, Muzeele Vaticanului, Villa Borgheze… Ca român, întârziam mai mult în faţa Arcului lui Constantin pe tâmpla căruia se află statuile uriaşe ale celor opt prizonieri daci (în Roma antică, dacii cuceriţi sunt numiţi prizonieri, alţii sclavi, a Columnei lui Traian, în Piazza del Popolo. O emoţie permanentă. Am constatat că în librării nu existau cărţi care să vorbească despre aceste prezenţe. Nu mi-am propus să fac un ghid turistic, nu mă pricep, ci o carte despre Roma pentru români, în care să dau sintetic informaţii istorice, despre civilizaţia antică, arta renascentistă pe cât posibil pe gustul şi interesul românilor care, ajunşi la Roma, îşi caută mărturiile pe care le resimt ca latini. Am scris Buongiorno Italia dintr-o necesitate şi cu mult interes personal.

Misiunile diplomatice ţi-au facilitat paralele politice cu România. De aici s-a născut Un Talleyrand pentru România. Trecut imperfect. Prezent obsedant?

De aici şi tot dintr-o necesitate. Cartea a fost gândită după experienţa mea moscovită, din 2002-2003. La Moscova nu m-am ocupat de probleme culturale, ci politice. La un deceniu după prăbuşirea regimurilor comuniste, în Europa de Est şi de la destrămarea URSS, constatam că lumea nu se poate aşeza cum ne-am fi dorit atât de mult. Atunci mi-am propus să văd mai bine cum intră ideile politice noi în strategiile marilor puteri şi cât de mult întârzie ideile vechi. Constatarea a fost că este nevoie să ridicăm tabuurile, să nu creăm mituri noi dacă dorim să înţelegem mersul lumii. Că nu este bine să infestăm generaţiile cu mizeriile care însoţesc marile schimbări ci să înţelegem ce se întâmplă cu noi. În ce ne priveşte pe noi, românii, trăiam la marginea lumii ignorând marile curente de idei care făceau ca Europa să se afle într-o permanentă mişcare. La noi, politicienii făceau politică pentru a se îmbogăţi, nu pentru a pune la adăpost ţara de furtunile lumii din jur. Atunci mi-am propus să le ofer două modele: unul naţional, Grigore Gafencu, ministru de externe şi ambasador la Moscova, care a avut demnitatea să-l înfrunte pe Molotov şi să arate că Moscova poartă întreaga vină pentru intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice; al doilea, un fracez, Talleyrand, ministrul de externe al lui Napoleon, care a salvat Franţa la Congresul de la Viena din 1814-1815, ameninţată cu dispariţia sau măcar ciuntirea după ce împăratul pierduse la Waterloo. Talleyrand nu a fost neapărat un sfânt căci se îmbogăţise din bacşişurile pe care le smulgea de la nobilii prusaci pentru a le înlesni audienta la împărat când acesta dicta în Europa, dar la Viena, când fiinţa şi onoarea Franţei erau puse în joc, el şi-a apărat ţara învinsă cu sentimentul supremei datorii. Sunt sceptic că voi trăi să văd un nou Grigore Gafencu în România sau un Talleyrand, dar îmi doresc.

Primele cărţi pe care le-ai publicat au fost dedicate poetului nepereche Mihai Eminescu. Cu ce poeţi naţionali-simbol din Europa sau de pe mapamond poate fi comparat poetul nostru naţional?

Am alcătuit cele două antologii eminesciene – Mihai Eminescu. Rayonnement d’un génie (care a apărut la 25 decembrie 1989!) şi Eminescu. Pour le monde latin, 2002, pornind de la experienţa mea ca ataşat cultural. Ele vin din nevoia de a ne face cunoscuţi în lume şi, în acelaşi timp, de a vorbi despre latinitatea noastră. Este trist să spun: mulţi din Occident încă ne mai consideră… slavi. În gradul cel mai înalt, Eminescu corespundea acestei opţiuni. Ştiu că este greu, de fapt imposibil de tradus poezia lui. Dar prin studii, mai ales făcute de străini şi prin câteva tălmăciri imperfecte pe care le-am selecţionat cu multă parcimonie, asumându-mi un risc, am considerat că este bine să fie introdus în circuitul universal. Ierarhii nu pot fi făcute în poezie, doar comparaţii. Eliade l-a comparat pe Eminescu cu portughezul Camoes, pe ambii propunându-i lumii ca expresii ale ceea ce el a numit geniul latin. Profesoara noastră, Zoe Dumitrescu Buşulenga, făcea o uimitoare paralelă între Leopardi şi Eminescu. Eminescu face parte din familia mare a lui Hugo, Cervantes, Shelley, Bayron, Lermontov, Puşkin. Cel care i-a găsit compania cea mai adecvată a fost tot G. Călinescu: Poezia cu genii e totdeauna şi poezie cosmică. Lamartine, Vigny şi ceilalţi au viziuni cosmogonice şi escatologice. Aştrii sunt la modă. Keats începuse un Hiperion, Holderlin scrisese un Hiperion. Aceasta este o altă companie care onorează întreaga cultură şi civilizaţie românească, onoare pe care i-o datorăm lui Eminescu.

Care a fost click-ul care a dat naştere cărţii Neamul şi Babilonia?

Indispoziţia pe care mi-a creat-o asaltul veleitarilor la temelia culturii româneşti. Tot ce avem mai bun a fost supus unei revizuiri proletcultiste. Am simţit pericolul instalării unui neo-primitivism în receptarea culturii noastre mari. Tentaţia de demitizare a făcut o vreme ravagii. Scopul era de a fi scoase din conştiinţa românilor valorile lor naţionale. Suntem atipici în unele privinţe. Acum în Franţa a revenit în dezbatere publică tema identităţii naţionale. Noi nu mai putem vorbi de naţiune, de Eminescu. Îi acuzăm pe Eminescu şi pe Goga de xenofobie şi lumea nu poate citi gazetăria acestor doi mari scriitori pentru care sunt incriminaţi. Şi nu este numai cazul lor. Am văzut recent o ediţie splendidă de opere complete a lui I. L. Caragiale, îngrijită de un reputat om de carte, nu ştiu dacă nu mai este încă la Institutul G. Călinescu, din care… lipseşte celebrul pamflet 1907. Din primăvară până în toamnă. De ce? Volumul de publicistică al lui Goga, Mustul care fierbe nu este republicat. De ce? Gazetăria politică a lui Eminescu se află numai în circuit restrâns, academic. De ce? După cum ai constatat, Neamul şi Babilonia este o carte polemică, dar nu nedreaptă. Aş recomanda-o elevilor şi profesorilor de română dacă nu aş cere prea mult.

Ce planuri editoriale are scriitorul George Apostoiu?

Un nou volum de istorie şi critică literară care va continua ,,Neamul şi Babilonia” care are, deocamdată, titlul Prinţii spiritului şi unul sau chiar două de jurnalistică.

Cum s-a născut prietenia ta cu prozatorul Fănuş Neagu? După câte ştiu relaţia a început când marele scriitor a făcut o vizită în Belgia, pe când erai ataşatul cultural în această ţară europeană.

Prietenie! Sunt onorat de putinţa de a-i fi fost apropiat. Ne-am cunoscut ceva mai devreme. Istorioara din Belgia am povestit-o în Neamul şi Babilonia. Mi-a mărturisit că i-a plăcut. Recurg la o indiscreţie şi dau, fără să-i fi cerut acordul, o parte din dedicaţia pe care mi-a scris-o pe Frumoşii nebuni ai marilor oraşe a cărei apariţie la editura mi-a dat prilejul să stau în preajma marelui scriitori zile frumoase: Lui G.A., eternul meu invitat la un vin sec (fiindcă nu-i place) şi la nemurire (care, din păcate, nu există)… Fănuş Neagu face literatură înainte de a scrie. Dar când scrie! Iată câteva rânduri care stau în sertarul meu: Suntem din câmpia de miază-zi a lumii româneşti. Iubesc ierburile, cerbii, arţarii, mestecenii şi casa lui G. A. (scria în pragul casei mele de la Malu Spart). M-am simţit onorat până în străfundul inimii să calc pe urmele marelui Bolintineanu. Am petrecut acolo o zi de lacrimă a copilăriei. Frumuseţe şi fiinţă a lumii. Tot ce e frumos se întâmplă între prieteni. Vă mulţumesc. Fănuş Neagu. Nov. 1999. Ce se mai poate spune?! Îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul să vorbesc despre Fănuş Neagu. L-am văzut de curând şi era bine. Slavă Domului!

Add Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *