VLAD SĂRĂŢILĂ ŞI BUFONUL ERUDIT

VLAD SĂRĂŢILĂ ŞI BUFONUL ERUDIT

By Feminina 0 Comment mai 23, 2018

Cartea lui Vlad Sărătilă, Alb inserat, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016 apare în fața cititorilor cu o superbă copertă în care Ioana Haraga a arătat explicit că a insera înseamnă a introduce o informație într-un text, a include un adaos într-un șir de numere, a face o inserție, ceea ce și realizează autorul în cartea sa: inserează albul zăpezii și al luminii peste lumea dispărută din parc, peste banca goală, în timpul înserării. Peste lumea gri, asemeni unui pictor, Vlad Sărătilă inserează alb, ca o binecuvântare: Fulgi albi, calzi, ca o binecuvântare, inserați la vremea înserării pe pagina care găzduiește punctul culminant al sorții: Ninge rar…/ Din cer clar… (p.84). Tehnica inserției predomină textul eseistic, în manieră postmodernistă, iar fragmentarismul este la el acasă.     Un personaj anonim vrea să iasă din anonimat; făcând paradă cu erudiția sa ne arată miezul de nucă al unei lumi de tipul Cănuță-om sucit, ori a lui Chagall, unde personajele sunt cu capul în jos, a lui Ion Anapoda și a noastră, de ce nu? Pentru că e un mic talmeș-balmeș pe aici(p.9), dar e imaginea  lumii nebune în care  trăim.

Decodarea textului eseistic este, iată, apanajul  bărbaților (Petre Popa, Ion Anton), dar și al femeilor (Liuba Pleșca și Claudia Partole), deși autorul spune sentențios: Cărților și femeilor le place să fie decodate(p.7). Vlad Sărătilă jonglează cu termenii teoriilor literare, opune pe Paronim lui Paradox, pe Alter-Ego sieși, creând alte personaje imaginare ca Omofon și Omograf. Nu contează cine este moderatorul de cenaclu, căci personajul autoproclamat guru își dorește o carte semnată de către discipolii săi, după cum reiese în Parastasul triumfal(p.21). Cu sine, cu mine, cu Ea (Eva sau My), cu personajele sale insolite, cu Omar Khayyam, poetul persan, autorul dialoghează monologic în proza sa lirico-filosofică sau liricoasă, cum spune el însuși. Cartea pare scoasă din pălăria dadaistă, cu fâșii de texte lipite, fără logică aparentă, dar cu multă forță ideatică interioară. Autorul mărturisește: Mai păstrez iluzia că e o scriere pentru toți, deși aproape toți cei care au citit textul mi-au zis că nu e chiar de plajă(p.7), fiind el însuși un enfant terrible de son siècle, ca și fratele său Rimbaud; persiflează, ironizează tot ce e considerat sacru, ia peste picior gândirea filosofică, teoriile și curentele literare, intertextualizează, compilează, demitizează ca un bun postmodernist întârziat. Erudiția este apanajul său, dar modul jucăuș în care ne-o prezintă prin personajele sale fantomatice, devine, uneori derizorie, din propria sa dorință.

Prin acest  talmeș- balmeș al textului răzbat adesea cugetări profunde, cu valoare de maxime, ale autorului sau ale altora, preluate pe cale livrescă, în dulcele stil…postmodern: Orice familie e un mic Turn Babel(p.58); Istoria ne arată că o dată la 1000 și ceva de ani se schimbă zeii( p.66); Timpul regăsit nu este invenția unui om bolnav de astm(p.42); Duminica este ocrotitoarea leneșilor(p.34); Cerul și pământul sunt vase comunicante(p.85); Fiecare bărbat e arhetipul lupului, oricât l-ai hrăni, tot spre pădure cată(p.59); Dacă te ridici la ceruri nebocit, este ca și cum te-ai prezenta la judecată fără CV(p.58); Experiența e mama înțelepciunii (Leonardo de Vinci); Eeh, poezie, poezie, sublimă fățărnicie, dare-ar epigonii-n tine(p.19); Sacralitatea trebuie dată pe mâna epigramiștilor și atunci ar căpăta credibilitate (p.19).

Termenii erudiți se combină facil cu cei impudici(sex, poluție, rahat, falus), tot în manieră postmodernă, iar autorul descrie frumos actul senzual al iubirii ca o stare de levitație a femeii cu scolioză, în timp ce, un cuvânt, un fapt îl duce pe cărările deocheate ale bancului (vezi Înhumarea Evei, p.25) sau la constatarea că sexul este o zăbavă mai dulce decât cetitul cărților, în opoziție cu ideea veche a  cronicarului moldovean. Ironia și autoironia, paradoxul, umorul sunt omniprezente în acest volum: în definiția femeii, a căsătoriei (a-i da nevestei borta de la covrig), a iubirii, a prieteniei, a cununiei, a poeziei etc.  De la abject până la sublim, autorul ne reamintește că sacrul se află camuflat în profan, după cum spunea istoricul religiilor, Mircea Eliade. Căutarea sacralității  ne revine nouă, lectorilor.

Volumul are 20 de pagini de Note și comentarii sentențioase, tendențioase, trimiteri livrești numeroase, derutante și adesea inexplicabile, dar este o carte fără cuprins, unde nu întotdeauna acordul articolului posesiv – genitival e corect, unde adesea lipsește virgula înaintea conjuncțiilor coordonatoare adversative, unde Orfeu, prințul trac, este considerat grec ș.a. Dar, ca să fim în  ton cu ironia autorului, volumul e un soi de struțo-cămilă cantemirească, dar erudită, semnată de Vlad Sărătilă, un fals tratat de… poetică, nu de vânătoare, este o gâlceavă a înțeleptului cu lumea și a sufletului cu trupul, un Divan cantemiresc, extins la nivel universal.

Add Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *